1.Natura juridicǎ.
Uzucapiunea sau prescripția achizitivǎ este un mod originar de dobândire a
dreptului de proprietate sau a altui drept real (dezmembrǎmânt al dreptului de
proprietate) prin posedarea neîntreruptǎ a unui lucru pe timpul fixat de
lege. Întrucât este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, uzucapiunea
are nu doar o funcție achizitivǎ, ci și o funcție probatorie, având natura unei
prezumții legale absolute de proprietate. Cu alte cuvinte, dovada contrară
poate să privească numai condițiile uzucapiunii, dar, odată ce au fost dovedite
conditiile necesare pentru funcționarea prezumtiei legale întemeiate pe
uzucapiune, aceastǎ prezumție nu mai poate fi răsturnată prin dovedirea altui
mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Acțiunea în uzucapiune este o
acțiune realǎ.
2. Calitate procesuală activă (reclamant) are orice persoană care pretinde cǎ a exercitat
o posesiune utilă asupra unui imobil timp de 30 de ani.
3.Calitate procesuală pasivă (pârât) are adevăratul
proprietar al imobilului cu privire la care se invocă uzucapiunea.
3a. Urmeazǎ a se avea în vedere dispozițiile art. 194 lit.
a) C.proc.civ. si ale art. 148 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ.
4.Obiectul uzucapiunii.
Prin uzucapiune se poate dobândi nu numai dreptul de proprietate, ci și alte
drepturi reale, respectiv dezmembrǎminte ale dreptului de proprietate, în
special servituți.
5.Motivele de fapt. Se va mentiona
îndeplinirea în persoana reclamantului a condițiilor uzucapiunii de 30 de ani:
a) exercitarea timp
de 30 de ani a posesiunii asupra imobilului cu privire la care se invocǎ
uzucapiunea. Nu este neapǎrat nevoie
ca reclamantul sǎ fi posedat imobilul el însuşi timp de 30 de ani, ci poate
invoca joncțiunea posesiilor, adicǎunirea posesiei exercitate de el cu cea
exercitatǎ de autorul/autorii sǎi (prin autor,în
sensul art. 1860 C.civ. din 1864, se înțelege persoana care, ca și cel ce
invocǎuzucapiunea, nu este titularul dreptului de proprietate, dar a transmis
posesia reclamantului; nu poate invoca joncțiunea posesiilor cel care a uzurpat
bunul de la posesorul anterior, nici cel care a dobândit bunul de la adevǎratul
proprietar,întrucât, pe durata posesiei exercitate de acesta din urmǎ, nu i se
poate imputa nicio pasivitate care sǎ justifice uzucapiunea2)), aşa încât
împreunǎ sǎ totalizeze 30de ani3); s-a mai arǎtat în doctrină cǎ joncțiunea
posesiilor presupune îndeplinirea condițiilor prevǎzute de lege pentru justul
titlu4);
b) posesiunea exercitatǎ sǎ fi fost utilǎ, adică sǎ fie vorba despre o
posesie propriu-zisǎ neviciatǎ, și nu despre o detenție precarǎ. Precaritatea
nu este un viciu al posesiei, ci însǎși lipsa acesteia, de vreme ce posesia
presupune stǎpânirea bunului sub nume de proprietar (aşadar, cu animus sibi habendi). Orice
persoanăcare a intrat în posesia unui bun este prezumată a-l stăpâni sub nume
de proprietar, aşadar ca posesor, iar nu ca detentor precar (art. 1854 C.civ.
din 1864), însǎdacǎ persoana care stǎpâneste bunul este un simplu detentor
precar (locator,comodatar etc.) se prezumǎ cǎ și-a conservat calitatea de
detentor precar pânǎla proba contrarǎ (art. 1855 C.civ. din 1864), probǎ care
poate fi fǎcutǎ numai prin dovedirea cazurilor în care, potrivit art. 1858
C.civ. din 1864, precaritatea poate fi intervertitǎ în posesie. Posesia este
utilǎ, în sensul art. 1847 C.civ. din 1864,când nu este afectată de unul din
următoarele vicii: discontinuitatea, violența,clandestinitatea, ceea ce
presupune ca ea sǎ fi fost exercitatǎ în mod continuu,neîntrerupt, fǎră
intermitențe anormale, pasnic și public; deasemenea, pentru a fi utilă, posesia
nu trebuie să fie echivocǎ, echivocul fiind recunoscut unanim în doctrină și
jurisprudență ca viciu al posesiei, desi el nu este mentionat în Codul civil2).
Posesia este echivocǎ atunci când actele de stǎpânire exercitate de posesor pot
fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic
propriu posesiei, adicǎ nu se poate ști nici că există, nici că nu există animus sibi habendi (adicǎ dacă
intenția celui ce stăpânește bunul este de a efectua aceastǎstǎpânire pentru
sine sau pentru altul). Menționăm că regularitatea posesiei este prezumatǎ de
lege (art. 1854 C.civ. din 1864).
6.Temeiul de drept îl reprezintǎ art. 1890 C.civ.
din 1864, iar dacǎ se invocăşi jonctiunea posesiilor temeiul de drept se
întregeste cu dispozițiile art. 1859-1860C.civ. din 1864, aplicabil rationae temporis în temeiul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
7.Probe:
a) înscrisuri -
se vor depune înscrisurile care atestǎ, indirect, data începerii posesiei,
respectiv exercițiul acesteia, precum:
eventualul act sub semnăturăprivatǎ, nul absolut pentru lipsa formei, în
temeiul cǎruia reclamantul a intrat în posesia bunului (chitanțǎ); extrase de
rol fiscal și proces-verbal de impunere;chitante care atestǎ plata impozitului
pe teren și clǎdire; în raport de dispozițiile art. 194 lit. c) C.proc.civ.,
odatǎ cu cererea de chemare în judecată se vor depune în mod obligatoriu certificatul
fiscal atestând valoarea de impunere ori, dupǎ caz,adeverințǎ din care rezultǎ
inexistența valorii de impunere; în acest din urmǎcaz, vor fi ataşate
înscrisuri din care rezultǎ valoarea imobilului în conformitate cu grilele
notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietǎților
imobiliare;extrasul de carte funciară ori, dacă este cazul, un certificat
eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliarǎ din care rezultǎ cǎ
imobilul nu este înscris în nicio carte funciarǎ3). În mǎsura în care procedura
specială prevăzută de art. 1049 şi urm. C.proc.civ. este consideratǎ a fi
aplicabilǎ, vor fi depuse odatǎ cu cererea de chemare în judecată și
înscrisurile la care se referă art. 1050 alin. (3) C.proc.civ.ori, dupǎ caz,
rǎspunsuri oficiale comunicate de autoritățile publice competente din care
rezultă refuzul comunicării unor acte, precum certificate de rol fiscal, unei
persoane care nu detine un titlu de proprietate asupra imobilului, pentru a
justifica diligența depusă de reclamant pentru respectarea dispozițiilor
legale;
b) interogatoriul
párâtului - pe aspectul momentului
desesizării sale de imobil şi al intrǎrii acestuia în posesiunea reclamantului,
precum și pe aspectul contestǎrii dreptului reclamantului;
c) martori-pentru a dovedi faptul posesiunii în tot timpul
prevǎzut de lege; se va tine seama de prezumția de continuitate a posesiei
instituită de art. 1850 C.civ.din 1864, potrivit cǎruia persoana care a probat
cǎ a stǎpânit bunul la un moment dat este presupusă ,,cǎ a posedat în tot
timpul intermediar, fără însă ca aceasta sǎ împiedice proba contrarie. În
mǎsura în care procedura specială prevăzută de art. 1049 şi urm. C.proc.civ.
este considerată a fi aplicabilă, se vor indica în mod obligatoriu numele,
prenumele și domiciliul a cel putin 2 martori [art. 1050alin. (3) lit. h)
C.proc.civ.];
d) expertizǎ tehnicǎ
topograficǎ și, dacǎ este cazul, în construcții - pentru identificarea terenului si a construcțiilor sub aspectul
amplasamentului,componenței, al laturilor și vecinătǎților;
e) se poate propune și o cercetare la fața locului,
în mǎsura în care instanța nu ar fi pe deplin edificată asupra existenței
posesiei.
8.Timbrajul. Taxa judiciarǎ de timbru se calculeazǎ la valoarea
imobilului cu privire la care poartă acțiunea, potrivit art. 3 alin. (1) şi
alin. (2) lit. b) din O.U.G.nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Taxarea se va face prin raportare la valoarea impozabilǎ a imobilului [art. 31
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013], scop în care reclamantul va atasa cererii
sale certificatul fiscal din care rezultǎ valoarea impozabilǎ [art. 194 lit. c)
C.proc.civ.]. În lipsa valorii impozabile ori dacǎ, în urma contestǎrii,
instanța apreciază aceastǎ valoare ca fiind derizorie, taxarea se va face prin
raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale
proprietăților imobiliare [art. 31 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013].
9.Instanța competentǎ:
a) teritorial -
este competentǎ instanța în circumscripția cǎreia se situeazǎimobilul, conform
art. 117 C.proc.civ. (competență teritorială exclusivă);
b) material -
instanta competentǎ este judecătoria sau tribunalul, dupǎ cum valoarea
obiectului pricinii este de până la 200.000 lei sau peste această
valoare,conform art. 94 pct. 1 lit. j) şi art. 95 pct. 1 C.proc.civ.