1.Natura
juridicǎ. Răspunderea civilă
contractuală este o formă a răspunderii derogatorie de la dreptul comun, dat de
rǎspunderea civilă delictuală, care este angajată în cazul neexecutării sau a
executării necorespunzǎtoare a unui contract de cǎtre una din părțile contractante.
Atât acțiunea privind plata de daune-interese moratorii,
cât și cea privind plata de daune-interese compensatorii sunt acțiuni personale
prin care se urmǎreste recuperarea echivalentului prejudiciului încercat de una
dintre părțile contractante ca urmare executǎrii cu întârziere a obligației
celeilalte pǎrți din contract (daune-interese moratorii) sau, dupǎ caz, ca
urmare a neexecutǎrii totale sau parțiale a obligației de cǎtre cealaltă parte
(daune-interese compensatorii).
2.
Calitate procesualǎ activǎ (reclamant)
2a. Are partea contractantǎ care pretinde despǎgubiri
pentru executarea cu întârziere a obligației asumate de cocontractantul sǎu.
2b. Are partea contractantǎ care pretinde despǎgubiri
pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației asumate de cocontractantul
sǎu.
3.Calitate procesualǎ pasivǎ (pârât)
3a Are cocontractantul cǎruia i se imputǎexecutarea cu
întârziere a obligației asumate prin contract.
3b Are cocontractantul cǎruia i se imputǎ neexecutarea
totală sau parțială a unei obligatii asumate.
4.Motivele de fapt. Se va mentiona contractul ce
constituie cauza obligației pârâtului, precum și condițiile rǎspunderii civile
contractuale, respectiv1):
a) sǎvârşirea unei
fapte ilicite de cǎtre pârât, constând
în executarea cu întâr-ziere,
respectiv neexecutarea obligației asumate de el prin contract;
b) producerea unui
prejudiciu în patrimoniul reclamantului, adică a unei pagube ce se poate cuantifica bǎneste;
Potrivit art. 1537 C.civ., dovada neexecutării obligației
nu îl scuteste pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care
prin lege sau prin convenția pǎrților se prevede altfel. În cazul daunelor
moratorii pentru obligații bǎneşti nu este necesarǎ dovedirea prejudiciului.
Astfel, dacă suma nu este plătită la scadentǎ, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadențǎ până în momentul plǎții, în cuantumul convenit de
pǎrți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fǎrǎ a trebui să dovedeascǎ vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul sǎ facă dovada cǎ
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plǎtii ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda
legalǎ, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de
scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda
legalǎ, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit (art. 1535 C.civ.).
În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata
unei sume de bani (obligații de a face), executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legalǎ, calculată de la
data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligației, cu excepția cazului în care
s-a stipulat o clauzǎ penalǎ ori
creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în
executarea obligației (art. 1536 C.civ.).
Evaluarea prejudiciului se poate
face pe cale judecătorească (evaluarea judiciarǎ), prin lege (evaluarea legală)
sau prin convenția pǎrților (evaluarea convenționalǎ).
- evaluarea judiciarǎ are la bază principiile consacrate de art. 1531-1537
C.civ.,respectiv:
a) principiuul reparǎrii integrale
a prejudiciului, potrivit cǎruiaprejudiciul trebuie sǎ cuprindă atât pierderea
efectiv suferitǎ (damnum emergens), cât şi câstigul nerealizat de
creditor (lucrum cessans), consacrat de art. 1531alin. (2) C.civ. La stabilirea
întinderii prejudiciului se tine seama și de cheltuielile pe care creditorul
le-a fǎcut, într-o limitǎ rezonabilǎ, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului. Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului
nepatrimonial;principiul reparǎrii numai a prejudiciului cert. La stabilirea
daunelor-interese se tine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea
sunt certe. Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei sanse de a obtine
un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii
avantajului, tinând cont de împrejurǎri și de situația concretă a creditorului.
Prejudiciul al cǎrui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină
de instanța de judecată (art. 1532 C.civ.).
b) principiul cǎ debitorul va fi
ținut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului, cu excepția cazului în care neexecutarea obligației contractuale
a debitorului este intenționatǎ sau se datorează culpei grave a acestuia, când
debitorul este ținut să rǎspundă si pentru prejudiciul imprevizibil la momentul
încheierii contractului. Chiar și în acest din urmǎ caz,daunele-interese nu
cuuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutǎrii
obligației (art. 1533 C.civ.).
c) principiul potrivit cǎruia, în
toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, aflat în legătură
cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului,nu şi prejudiciul
indirect. Daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinta directă și
necesară a neexecutării obligației (art. 1533 teza a II-a C.civ.).
d) principiul potrivit cǎruia la
evaluarea prejudiciului se va tine seama de prejudiciul imputabil creditorului.
Astfel, dacă prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilǎ, creditorul a contribuit
la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua
în mod corespunzǎtor, ca și în cazul în care prejudiciul este cauzat în parte
de un eveniment al cǎrui risc a fost asumat de creditor. De asemenea, debitorul
nu datoreazǎ despǎgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut
evita cu o minimă diligență (art. 1534 C.civ.).
- evaluarea legală există în cazul
obligațiilor având ca obiect o sumnǎ de bani.Astfel, potrivit art. 3 din O.G.
nr. 13/2011 privind dobânda legalǎ remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligații bǎneşti, aprobatǎ prin Legea nr. 43/2012, completatăprin Legea nr.
72/2013, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referințǎ a Bǎncii Naționale a României (care este rata dobânzii de
politica monetară stabilitǎ prin hotǎrâre a Consiliului de administrație al Bǎncii
Naționale a României) plus 4 puncte procentuale [art. 3 alin. (2) din O.G.nr.
13/2011]. Potrivit art. 3 alin. (21) din acest act normativ, introdus prin
Legea nr. 72/2013, în raporturile dintre profesionişti, dobânda legală
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8
puncte procentuale. Nivelul ratei dobânzii de referințǎ a Bǎncii Naționale a
României se publicǎ în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin
grijaBǎncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică
monetarǎ se modificǎ.
Momentul de la care va curge dobânda legală penalizatoare
se stabileste potrivit regulilor stabilite de art. 1522 C.civ., respectiv art.
1523 C.civ. Dacǎ nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani,
asumată în exercițiul activității unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin.
(2) lit. d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 72/2013, în raporturile
dintre profesionişti, creanța constând în pretul bunurilor livrate sau tariful
serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care: a)
creditorul, inclusiv subcontractații acestuia, şi-au îndeplinit obligațiile
contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la scadențǎ, cu excepția
cazului în care debitorului nu îi este imputabilǎîntârzierea. Dobânda
penalizatoare curge de la scadență până la momentul plǎții, în condițiile dispozițiilor
art. 1535 C.civ. Dacă termenul de plată nu a fost prevǎzut în contract, dobânda
penalizatoare curge de la urmǎtoarele termene:a) după 30 de zile calendaristice
de la data primirii de cǎtre debitor a facturii sau a oricǎrei alte asemenea
cereri echivalente de platǎ; b) dacă data primirii facturii ori a unei cereri
echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau
prestǎrii serviciilor, dupǎ 30 de zile calendaristice de la recepția mǎrfurilor
sau prestarea serviciilor; c) dacǎ legea sau contractul stabileste o
procedurǎde recepție ori de verificare, permițând certificarea conformității
mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori cererea
echivalentă de plată la data recepției sau verificǎrii ori anterior acestei date,
după 30 de zile calendaristice de la aceastǎ datǎ. Procedura de recepție sau
verificare nu poate depǎși 30 de zile calendaristice de la data recepției
bunurilor sau prestǎrii serviciilor. Prin excepție,pǎrțile pot stipula în
contract un termen mai mare de 30 de zile calendaristice,sub rezerva ca aceastǎ
clauzǎ sǎ nu fie abuzivǎ, potrivit art. 12, adicǎ stabilitǎ în mod vǎdit
inechitabil, în raport cu creditorul.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 72/2013, în raporturile
dintre profesionişti, termenul de platǎ nu poate fi mai mare de 60 de zile
calendaristice. Prin excepție, pǎrțile pot stipula în contract un termen de
plată mai mare, sub rezerva ca aceastǎclauzǎ sǎ nu fie abuzivǎ, potrivit art.
12. Pǎrțile pot conveni efectuarea plǎții în mod esalonat, în acest caz,
dobânzile penalizatoare se calculează prin raportare la suma scadentǎ. Pǎrțile
nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii.Orice clauză prin
care se stipulează un termen de emitere/primire a facturii este lovitǎ de
nulitate absolutǎ.
- evaluarea convenționalǎ - pǎrțile pot conveni
asupra cuantumului despǎ-gubirilor datorate de debitor fie dupǎ producerea
prejudiciului, fie înainte de producerea prejudiciului, prin inserarea unei
clauze exprese în contract (clauzǎpenalǎ). Potrivit art. 1538 alin. (1) C.civ.,
clauza penalǎ este aceea prin care pǎrțile stipulează cǎ debitorul se
obligă la o anumită prestație în cazul neexecutǎrii obligatiei principale. Deşi
art. 1538 alin. (1) se referǎ doar la neexecutarea obligatiei principale, din
interpretarea sistematică a acestui text în corelație cu art. 1539, rezultǎ cǎ
o clauzǎ penalǎ se poate stipula și pentru cazul în care obligația nu a fost
executată la timp sau la locul stabilit. De asemenea, alin. (5) al acestui text
asimilează clauzei penale convenția prin care creditorul este îndreptǎțit ca,în
cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, sǎ
pǎstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile
privitoare la arvunǎ.
Potrivit art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013,
sunt calificate de lege ca fiind clauze abuzive, nefiind necesară verificarea
existenței circumstanțelor prevăzute la art. 13 din acelaşi act normativ sau a
altor circumstante specifice cauzei,clauzele contractuale care exclud
posibilitatea aplicǎrii de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi
penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare şi cele care elimină
posibilitatea plǎții de daune-interese suplimentare.
Clauza penalǎ, fiind o convenție accesorie, urmeazǎ
regulile de aplicare în timp statuate la art. 102 din Legea nr. 71/2011,
potrivit cǎrora ,,contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data
când a fost încheiat în tot ceea ce priveste încheierea, interpretarea,
efectele, executarea și încetarea sa”, astfel încât dispozitiile art. 1538-1543
C.civ. nu sunt aplicabile pentru clauza penalǎstipulatǎ anterior intrǎrii în
vigoare a Codului civil. Cu toate acestea, potrivit art. 115 din Legea nr. 71/2011,
clauza penalǎ convenitǎ dupǎ intrarea în vigoare a Codului civil produce
efectele prevǎzute de acesta, indiferent de data naşterii obligației
principale. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, regula tempus regit actum primeazǎ în fața regulii accesorium sequitur principale.
Potrivit art. 1538 alin. (2) C.civ., în caz de
neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală. Alin. (2) al art. 1538 C.civ. trebuie citit
împreună cu art. 1539 C.civ., care nu permite credito-rului, ca regulă, cumulul
penalității cu executarea silită în natură, cu excepția cazului în care
penalitatea a fost stipuulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în
locul stabilit. Astfel, potrivit art. 1539 C.civ., ,,creditorul nu poate cere
atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității,
afarǎ de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea
obligațiilorla timp sau în locul stabilit. În acest din urmǎ caz, creditorul
poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacǎ nu
renunțǎ la acest drept sau dacă nu acceptǎ, fǎrǎ rezerve, executarea
obligației”. Prin urmare, alin. (2) al art. 1538 C.civ, dǎ creditorului un
drept de opțiune între clauza penală și executarea silitǎ în naturǎ, în vreme
ce art. 1539 C.civ. interzice expres cumulul celor douǎ.Exceptia o constituie
cazul în care penalitatea a fost stipulatǎ pentru neexecutarea obligatiilor la
timp sau în locul stabilit. În acest caz, creditorul va avea dreptul atât la
executarea silită în natură, cât și la despǎgubirea pentru prejudiciul încercat
prin întârzierea în executarea obligației sau prin neexecutarea ei la locul
stabilit,despǎgubire evaluatǎ conventional sub forma clauzei penale.
Nu existǎ o ierarhie a mijloacelor pe care creditorul le
are la îndemânǎ pentru a obtine satisfacerea obligatiei sale, el nefiind ținut
să ceară mai întâi executarea silitǎ în naturǎ, potrivit dispozițiilor art.
1527 C.civ., și doar în cazul în care aceasta nu este posibilă sǎ cearǎ, în
subsidiar, clauza penalǎ1). Dreptul de opțiune între executarea silitǎ în
naturǎ și clauza penală aparține exclusiv creditorului, nu şi debitorului care,
potrivit art. 1538 alin. (3) C.civ., nu se poate libera oferind despăgubirea
convenită.
Stipularea unei astfel de clauze în contract scuteste pe
creditorul care benefi-ciază de această clauză de a face dovada prejudiciului
suferit prin neexecutarea obligației principale sau a cuantumului acestui
prejudiciu, acestuia revenindu-i doar sarcina probei neexecutǎrii culpabile a
obligației. Clauza penalǎ constituie,astfel, una din excepțiile la care se
referǎ art. 1537 C.civ. Dacǎ, însǎ, a optat pentru executarea clauzei penale,
creditorul nu va putea pretinde nici cǎ, în realitate,prejudiciul suferit a
fost mai mare. Debitorul nu va avea dreptul sǎ probeze cǎ,în realitate,
prejudiciul cauzat prin neexecutare a fost mai mic. De asemenea, în cazul
clauzei penale stabilite pentru neexecutarea la termen a obligației, debitorul
nu are dreptul sǎ facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
plǎții ar fi mai mic (art. 1535 C.civ.).
Momentul de la care penalitǎțile fixate de pǎrți prin
intermediul unei clauze penale vor curge se stabileste potrivit regulilor
stabilite de art. 1522 C.civ., respectiv art. 1523 C.civ. Dacǎ nu a fost
executată obligația de a plǎti o sumă de bani, asu-matǎ în exercitiul
activitǎții unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d)C.civ.,
debitorul este de drept în întârziere.
Potrivit art. 1542 C.civ., atunci când obligația
principală este indivizibilă, fǎrăa fi solidarǎ, iar neexecutarea acesteia
rezultǎ din fapta unuia dintre codebitori,penalitatea poate fi cerutǎ fie în
totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți codebitori, fiecǎruia
pentru partea sa. Aceștia pǎstrează dreptul de regres în contra celui care a
provocat neexecutarea. Ipoteza textului este o aplicație a art. 1426alin. (2)
C.civ., care prevede cǎ, în lipsă de stipulație contrară, debitorii unei obligații
indivizibile nu sunt legati solidar. Efectele obligației indivizibile sunt
reglementate de art. 1425 C.civ., care prevede cǎ obligația indivizibilă nu se
divide între debitori,fiecare dintre debitori putând fi constrâns separat la
executarea întregii obligatii.Cu toate acestea, în ceea ce priveste
penalitatea, dacă fapta de neexecutare poate fi imputată unuia dintre
codebitori, aceasta poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat.
Creditorul poate cere penalitatea și celorlalți codebitori,însǎ numai
fracționat, fiecăruia pentru partea sa. Codebitorii plătitori păstreazǎ dreptul
de regres în contra celui care a provocat neexecutarea. În conformitate cu art.
1543 C.civ., atunci când obligația principală este divizibilă, penalitatea
este, de asemenea, divizibilǎ, fiind suportatǎ numai de codebitorul care este
vinovat de neexecutare si numai pentru partea de care acesta este tinut.
Potrivit art. 1422 C.civ., obligația este divizibilǎ între mai mulți debitori
atunci când aceștia sunt obligați fată de creditor la aceeași prestație, dar
fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației decât separat
și în limita părții sale din datorie.Divizibilitatea obligației atrage şi
divizibilitatea penalitäții. Această penalitate va fi suportată numai de
codebitorul care este vinovat de neexecutare si numai pentru partea ce îi
revine din executare. Cu toate acestea, codebitorul care este vinovat de
neexecutarea obligației în totalitate poate fi ținut să plătească întreaga
penalitate, dacǎ acea clauza penală a fost stipulată tocmai pentru a împiedica
o platǎ parțialǎ. Ceilalți codebitori care nu au împiedicat neexecutarea
obligatiei în totalitate pot fi ținuți la plata clauzei penale numai
proporțional cu partea fiecǎruia din datorie și beneficiază de o acțiune în
regres împotriva celui care nu a executat obligația, împiedicând astfel
executarea obligației în totalitate.
Sub incidenta Codului civil din 1864, prin Decizia nr. XI
din 24.10.2005, Înalta Curte de Casatie și Justitie, în Secțiile Unite,
deliberând asupra recursului în inte-resul legii declarat de Procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la
aplicarea dispozitiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. (1)şi (2) din O.G. nr.
9/2000 aprobatǎ prin Legea nr. 356/2002 (în prezent abrogatǎ), a stabilit cǎ
,,orice clauză penalǎ prin care se stabilește obligația restituirii la scadența
sume împrumutate, sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda
contractualǎ convenitǎ sau pe lângǎ dobânda legalǎ, contravine prevederilor
legii". În motivarea acestei decizii s-a arǎtat cǎ prin Legea nr. 313/1879
ale cǎrei dispoziții sunt în vigoare și constitutionale, potrivit DCC nr.
524/02.12.1997, s-a prevǎzut la art. 1 că este nulă clauza penală din
contractele de împrumut sau prestațiuni în naturǎ și cǎ ,,judecǎtorul, în caz
de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevǎzutǎ în art. 1589
C.civ. sau în caz de alte obligațiuni,la daune interese, conform art. 1084
C.civ.”
Considerǎm cǎ soluția interdicției cumulului penalitǎților
de întârziere cu dobânda legalǎ în materie contractuală rămâne însă valabilă și
sub incidenta noului Cod, dat fiind cǎ ambele îndeplinesc aceeași funcție de
cuantificare predeterminatǎ a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată,
evaluarea fiind convențională în cazul penalităților de întârziere și legalǎ,
în cazul dobânzii legale.De altfel, art. 1535 C.civ. abordeazǎ expres relația
daune moratorii-dobândǎlegalǎ. Referindu-se la daunele moratorii în cazul
obligațiilor bǎnești, art. 1535C.civ. se referă la ,,cuantumul convenit de
părți sau, în lipsǎ, cel prevǎzut de lege"Prin urmare, dobânda legală se
aplică doar în lipsa clauzei penale. În acelasi sens sunt și dispozițiile art.
1536 C.civ., potrivit cǎruia: ,,în cazul altor obligații decât cele având ca
obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dǎ întotdeauna dreptul
la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care
debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu
exceptia cazului în care s-a stipulat o clauză penală (...)”. Rezultă cǎ, în
cazul stipulării unei clauze penale, este datorată suma prevăzută în clauză, nu
și dobânda legalǎ.
3) existenta unui
raport de cauzalitate între fapta ilicitǎ a pârâtului și prejudiciul
pretins de reclamant, în sensul că fapta ilicită săvârșită de pârât este cauza
prejudiciului pretins de reclamant, altfel spus ea a determinat producerea
acelui prejudiciu;
4) existența
vinovǎției pârâtului în sǎvârşirea faptei ilicite, sub forma intenției sau a
culpei, pârâtul urmând a rǎspunde pentru culpa cea mai ușoară;
5) punerea în întârziere a debitorului în una din formele
prevǎzute de lege:notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea
obligației sau cererea de chemare în judecatǎ. Dacǎ prin lege sau prin contract
nu se prevede altfel,notificarea se comunică debitorului prin executor
judecătoresc sau1 prin orice alt mijloc care asigurǎ dovada comunicării. Prin
notificare trebuie sǎ se acorde debitorului un termen de executare, ținând
seama de natura obligației și de împrejurǎri. Dacă prin notificare nu se acordă
un asemenea termen, debitorul poate sǎ execute obligația într-un termen
rezonabil, calculat din ziua comunicării notificǎrii. Cererea de chemare în
judecată formulată de creditor, fǎră ca anterior debitorul sǎ fi fost pus în
întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligatia într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicatǎ. Dacǎ obligația
este executatǎ în acest termen, cheltuielile de judecatǎrǎmân în sarcina
creditorului [art. 1522 alin. (1), (2), (3) şi (5) C.civ.].
Conditia punerii în întârziere nu se cere atunci când s-a
stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un
asemenea efect și nici în cazurile expres prevǎzute de lege în care debitorul
este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) C.civ.] ca, de exemplu, în
materia vânzării de bunuri mobile,unde cumpărătorul este de drept în întârziere
cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale dacǎ, la scadență, nici nu a
plǎtit pretul și nici nu a preluat bunul. În cazul bunurilor mobile supuse
deteriorǎrii rapide sau deselor schimbǎri de valoare,cumpǎrǎtorul este de drept
în întârziere în privința preluǎrii lor atunci când nu le-a preluat în termenul
convenit, chiar dacă prețul a fost plǎtit sau atunci când a solicitat predarea,
fǎrǎ sǎ fi plǎtit pretul (art. 1725 C.civ.). De asemenea, potrivit art. 1523
alin. (2) C.civ., debitorul este de drept în întârziere atunci când: a)
obligația nu putea fi executatǎ în mod util decât într-un anumit timp, pe care
debitorul l-a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deși exista
urgență; b) prin fapta sa, debitorul a fǎcut imposibilă executarea în natură a
obligației sau când a încǎlcat o obligație de a nu face; c) debitorul si-a
manifestat în mod neîndoielnic fațǎ de creditor intenția de a nu executa
obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză
ori neglijeazǎ sǎ îşi execute obligatia in mod repetat;d) nu a fost executată
obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activitǎții unei
întreprinderi; e) obligația se naste din sǎvârsirea unei fapte ilicite
extracontractuale. Dacă obligația devine scadentă după decesul
debitorului,mostenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a
15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data
notificării curatorului desemnat în condițiile art. 1136 C.civ. [art. 1523
alin. (3) C.civ.]. Cazurile în care debitorul se aflǎ de drept în întârziere
trebuie dovedite de creditor. Orice declarație sau stipulație contrară se
consideră nescrisă [art. 1523 alin. (4) C.civ.].
Potrivit art. 14 lit. b)-f) din Legea nr. 72/2013, dacă
este vorba despre un contract ce intrǎ în domeniul de aplicare al art. 1 din
acest act normativ, sunt calificate de lege ca fiind clauze abuzive, nefiind
necesară verificarea existentei circumstantelor prevǎzute la art. 13 din
acelaşi act normativ sau a altor circumstante specifice cauzei, clauzele
contractuale care: fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera
curgerea dobânzilor; prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi
decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, dupǎ caz, la art. 6 și art. 7 alin.
(1) din acelaşi act normativ; fixeazǎ, în contractele dintre profesionişti şi
autoritǎti contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art.
7 alin. (1); stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii. Art. 6,
respectiv art. 7 din acest act normativ stabilesc termenul contractual,
respectiv termenul legal de platǎ.
6) inexistenta unei
clauze de neresponsabilitate. Pǎrțile
contractante pot conveni (înainte de producerea
prejudiciului în patrimoniul creditorului) asupra modificǎrii consecințelor
executǎrii cu întârziere, respectiv neexecutării obligației debitorului,în
sensul agravǎrii, înlăturării sau restrângerii răspunderii debitorului, iar în
cazul în care au convenit asupra înlăturării răspunderii debitorului creditorul
nu mai poate obtine repararea prejudiciului datorat pentru executarea cu
întârziere, respectiv neexecutarea obligației debitorului. Cu toate acestea,
convențiile de neresponsabi-litate sunt valabile numai în cazul în care vina
debitorului îmbracă una din formele culpei (neglijența sau imprudența), nu şi
forma intenției".
5.Temeiul
de drept îl reprezintă dispozițiile art. 1530-1548 C.civ.
6.Probe:
a) înscrisuri -
obligatoriu trebuie înfățişat contractul a cǎrui întârziere în executare se
pretinde, precum și orice alte înscrisuri de natură să dovedeascăîndeplinirea
condițiilor rǎspunderii civile contractuale;
b) interogatoriul
pârâtului - pe aspectul datei
executǎrii obligației asumate fatǎde reclamant, al producerii prejudiciului și
al cuantumului acestuia, al vinovǎției sale în executarea cu întârziere a
obligației și al punerii sale în întârziere;
c) martori - pe
aceleasi aspecte vizate și de interogatoriu, mai puțin cuantumul prejudiciului
dacă părțile au prevăzut în contractul lor o clauză penală, adicăau determinat
anticipat, prin acordul lor de voințǎ, întinderea prejudiciului și cuantumul
daunelor ce-l vor acoperi2);
d) expertizǎde evaluare a prejudiciului - în
cazul în care cuantumul acestuia nu a fost recunoscut de pârât sau dovedit cu
celelalte mijloace de probǎ menționate anterior. Deși, în principiu,
administrarea probei cu expertizǎ nu are un caracter subsidiar fatǎ de alte
probe, spre exemplu, cea cu înscrisuri, în practicǎ, dat fiind
riscul de tergiversare a soluționării cauzei pe care îl
presupune expertiza, aceasta va fi încuviințată de instanță doar dacă celelalte
mijloace de probă nu sunt suficiente pentru evaluarea prejudiciului. Expertiza
de evaluare a prejudiciului nu se impune atunci când pǎrțile au inserat în
contract o clauză penală, prin care au evaluat anticipat, prin voința lor,
cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau
necorespunzǎtoare a obligațiior contractuale.
7.Timbrajul. Taxa judiciarǎ de timbru se calculeazǎ în funcție de
valoarea despǎgubirilor pretinse prin actiune, conform art. 3 din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru1).
8.Dovada
participǎrii la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii.
Potrivit art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator, astfel cum a fost modificat prin art. II din Legea nr.
115/2012şi prin art. VIII din O.U.G. nr. 4/2013, partea interesată este ținută
să facă dovada cǎ a participat la sedința de informare cu privire la avantajele
medierii, în litigiile civile a cǎror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția
litigiilor în care s-a pronuntat o hotǎrâre judecǎtoreascǎ executorie de
deschidere a procedurii de insolvențǎ,a acțiunilor referitoare la Registrul
Comerțului si a cazurilor în care pǎrțile aleg sǎ recurgǎ la procedurile
prevǎzute la art. 999-1018 C.proc.civ. Prin urmare, dacǎvaloarea cererii este
sub 50.000 lei, reclamantul va fi ținutsǎ facǎ dovada cǎ a participat la
sedința de informare cu privire la avantajele medierii. Legea permite ca
efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii să fie
realizatăde cǎtre mediator, dar și de cǎtre judecǎtor, procuror, consilier
juridic, avocat,notar, caz în care aceasta se atestǎ în scris. Conform art. 2
alin. (12) din Legea nr. 192/2006, instanta va respinge cererea de chemare în
judecată ca inadmisibilăîn caz de neîndeplinire de cǎtre reclamant a obligației
de a participa la sedința de informare privind medierea. Ulterior va putea fi
formulată o nouă acțiune, dar e obligatorie parcurgerea procedurii de
informare.
9.Instanta competentǎ:
a) teritorial -
este competentǎ instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului,sau, dacă
domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, instanța în a cǎrei
circumscripție se află resedința sau reprezentanța acestuia, iar dacǎpârâtul nu
are nici reşedința ori reprezentanța cunoscutǎ, instanța în a cǎrei
circumscriptie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, resedința ori
reprezentanta,dupǎ caz, conform art. 107 alin. (1) şi art. 108 C.proc.civ.
Fiind vorba despre o cerere privind executarea unui contract, este competentă
și instanța locului prevǎzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte,
a obligației [competenta teritorială alternativă prevăzută de art. 113 alin.
(1) pct. 3 C.proc.civ.]. Instanta rǎmâne competentă să judece procesul chiar
dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbǎ domiciliul sau sediul. În cazul
unei pârâte, persoane juridice de drept privat care are dezmembrăminte, este
competentă și instanța locului unde ea are un dezmembrǎmânt fără personalitate
juridică, pentru obligațiile ce urmeazǎ a fi executate în acel loc sau care
izvorǎsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrǎmântului ori din fapte
sǎvârsite de acesta (art. 109 C.proc.civ.).Cererea de chemare în judecatǎ
îndreptatǎ împotriva unei asociații, societăți sau altei entitǎți fărǎ
personalitate juridică, constituite potrivit legii, se poate introduce la
instanța competentǎ pentru persoana cǎreia, potrivit întelegerii dintre
membri,i s-a încredințat conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei
unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanța
competentǎpentru oricare dintre membrii entitǎții respective (art. 110
C.proc.civ.). În sfârsit pentru cererile îndreptate împotriva statului,
autorităților şi instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane
juridice de drept public competentă este ori instanța de la domiciliul sau
sediul reclamantului ori instanța de la sediul pârâtului (art. 111
C.proc.civ.). Dacǎ daunele solicitate provin dintr-un contract de asigurare,
competentǎ este și instanța în circumscripția căreia se află: domiciliul sau
sediul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs riscul
asigurat,dupǎ regulile prevǎzute la art. 115 C.proc.civ. Reclamantul are
alegerea între mai multe instante deopotrivă competente.
b) material -
instanța competentă este judecătoria sau tribunalul, după cum valoarea
despǎgubirilor pretinse este de până la 200.000 lei sau peste aceastǎvaloare,
conform art. 94 pct. 1 lit. j) C.proc.civ., indiferent de calitatea
pǎrților,profesionişti sau neprofesionişti.